In 23 Octombrie 2013 au sosit peste 2000 de puieti, erau atat de micuti incat puteam cuprinde cu bratele jumatate de hectar de padure!
Daca pana acum, sa plantam o padure, a fost doar o dorinta, din momentul in care i-am vazut in fata mea, acest vis, a devenit o realitate si o responsabilitate.
Vazand cat de fragezi sunt ne tot intrebam daca oare se vor prinde sau vor pieri peste iarna. Si stiind cat de multe caprioare sunt in padurea de langa terenul nostru, ne-am facut griji ca vor veni si ii vor manca pe toti.
De cand am inceput acest proiect, m-am lovit de multe probleme ale caror solutii nu le gasesti in jurul tau pentru ca nu sunt multi care sa fi inceput astfel de activitati si, automat, a fost nevoie de cercetare si creativitate in a rezolva problemele aparute.
Teama ca rozatoarele si caprioarele ne vor manca puietii a aparut cu mult inainte de a cumpara efectiv copacii si solutia a fost una destul de simpla: am gasit o tamplarie care ne-a facut, din resturi de cherestea, cateva mii de tarusi, iar din plasa de sarma (rabitz) am impletit un fel de tub pe care il capsam pe tarus. Primele prototipuri au iesit foarte bine, problema a aparut in momentul in care ne-am dat seama ca ne ia peste 4 minute pentru a confectiona fiecare astfel de protectie, plus ascutitul tarusului cu toporul.
Evident ca pasiunea omoara frigul, oboseala, febra musculara si bataturile si in saptamanile dinainte de plantat am reusit sa terminam toate pregatirile pentru marea actiune.
Privind in urma imi dau seama ca, la inceput, am facut multe sacrificii inutile, pasi pe care, ulterior, am invatat ca nu e nevoie sa ii faci daca optimizezi echipamentul si te sincronizezi cu natura.
In paralel cu munca mea prin curte (tarusi, protectii etc.) am gasit un tractorist cumsecade care ne-a scarificat* pamantul si Amalia a facut un grup pe facebook unde am reusit sa unim peste o suta dintre prietenii nostri, pe care i-am invitat sa-si planteze fiecare cate un copacel in padurea noastra.
Pentru mine, primul plantat, a insemnat o organizare foarte detaliata (fiecare pas implica mai multe utilaje si materiale care trebuie sa fie pregatite la momentul potrivit) dar mai ales a insemnat munca fizica intensa pe care eu o cunoscusem de cand eram copil si ajutam bunicii la munca de camp.
Am platat impreuna cu Amalia aproape 1500 de copaci, iar diferenta am plantat-o cu prietenii. Implicarea lor a fost de proportii neasteptate, au venit familii cu copii si fiecare si-a plantat cate un frasin sau stejar.
Plantatul in "despicatura" - Tehnica face totul, pamantul trebuie sa fie scarificat* adanc, trebuie sa fi plouat cateva zile inainte si e nevoie de o lopata (arsau) ingusta si lunga. Lopata se infige adanc in pamant (40-50 cm) si se trage usor in laterala, in "buzunarul" sau "despicatura" astfel creata se pune un puiet, se scoate lopata, se calca pamantul si gata.
Evident ca am plantat cate un copac si pentru oamenii dragi care nu mai sunt intre noi sau pentru cei care nu au putut veni sa planteze. Chiar si acum, dupa atatia ani, trec pe langa copaci, ii ating si ii salut de parca ar fi un prieten bun langa mine.
Este interesant ca la finalul plantatului, dupa trei saptamani de munca intensa si osteneala fizica m-am simtit extraordinar! Mintea mea era libera, parca am trait acolo, in mijlocul campului, intr-o lume fara presiune, fara ceas si fara stres. Cel tarziu atunci am stiut ca aceasta este chemarea mea si nu ma voi multumi doar cu 200o de copaci!
* SCARIFICÁ,scarífic,vb. I. Tranz.1. A afîna pămîntul cu ajutorul scarificatorului, cu scopul de a asigura pătrunderea aerului la rădăcina plantelor.
